De exemplu, astazi m-a lovit o pofta de simplitate. Nu ma refer la simplitate a traiului sau de simplitate in gandire (sora cu retardarea). Ma refer la o alta simplitate. O simplitate a intrebarilor.
Frecvent imi pun intrebari existentiale, ca si multi altii presupun. Intrebari despre originea universului, despre inceputurile vietii, despre posibilitatea vietii in spatiu extraterestru, despre natura timpului. Si altele asemenea. Uneori imi place sa ma pierd cu orele in gandire solitara, meditatnd la intrebarile astea. Alteori ma pierd cu orele in discutii cu prieteni despre aceleasi intrebari. Uneori pare ca ajung la un raspuns satisfacator, doar ca sa renunt la el la urmatoarea discutie pe aceasi tema. E frustrant uneori sa nu poti sa ai un raspuns final si satisfacator. Dar realizez ca oamenii isi pun intrebarile astea sau altele de acealasi gen de sute sau mii de ani si nimeni nu a reusit sa dea raspunsuri permanente, asa ca nu ma simt prea rau ca nu reusesc eu unde Omenirea a dat gres milenii de-a randul.
Avand acestea in minte, revin la dorinta de simplitate. Astazi m-am trezit cu o dorinta de simplitate. Simplitate a intrebarilor si simplitate a raspunsurilor.
"Vreau sa cred!". Cam asta ar fi concretizarea si rezumarea simplitatii dorite de mine astazi. Vreau sa cred sau mai bine zis sa pot sa cred macar unul din raspunsurile universale la care adera atat de multi oameni. Raspunsuri de genul "Dumnezeu" sau "extraterestrii" sau "statistica". Toata viata mea constienta nu am putut adera in totalitate la una din aceste "teorii universal valabile". Nu am de gand sa intru in detalii pro si contra pentru ca si asa am o tendinta de a face postari foarte lungi si daca ma apuc sa comentez pe tema asta ma apuca 2011.
Astazi m-am trezit dorind, aproape tanjind dupa smplitatea si, pana la un anumit punct, linistea oferita de apartenenta la o "teorie uneversal valabila". As vrea sa fiu macar o zi unul din oamenii care sunt ferm convinsi ca Divinul exista, ca totul are un rost si un scop si ca fiecare persoana este parte a unui Plan Divin la scara cosmica. As vrea macar o zi sa fiu unul din oamenii care traiesc cu o convingere de neclintit ca oamenii sunt progenituri a unei rase super-avansate de creaturi spatiale care vor veni sa-si revendice copii rataciti si ne vor ajuta sa rezolvam toate problemele si toate dilemele. As vrea macar o zi sa pot sa bag mana-n foc ca absolut totul este guvernat de statistica si probabilitati si ca astfel nu are sens oricum sa ne facem griji pentru nimic deoarece totul si absolut totul este un joc de zaruri cosmice pe care nu avem inca intelectul sau uneltele sa-l intelegem pe de-a-ntregul.
Cam asta as vrea sa pot crede astazi. Dar nu pot. Ceva inauntru meu tot gaseste nod in papura la fiecare si oricare "explicatie general valabila". Si atunci ce sunt? Credincios, clar nu sunt. Ateu convins, nu intru-totul. Descendent al unei civilizatii marete pan-galactice? Da de unde....
O combinatie a lor? Un fel de ghiveci de convingeri?
Nu! Nu stiu ce sunt, dar simt ca nu sunt ceva atat de simplu incat sa fiu incadrat cu usurinta intr-o categorie definita perfect.
Si atunci, daca nu sunt ceva simplu, de ce sa am o viata simpla?
Doar pentru ca iarba pare mai verde de paltea cealalta a gardului nu inseamna ca si este mai verde.
Imi place viata mea complicat si complexa. Cu tot cu intamplarile "random" si coincidentele ciudate. Cu tot cu intrebarile imposibile si raspunsurile banal de simple. Cu tot cu bucuri si deceptii, mici sau mari, rare sau dese. Cu incertitudinea zilei de maine si cu fluiditate zilei de ieri.
Pana la urma daca asa avea de ales intre viata mea si o viata mai simpla as alege ce am deja, chiar daca stiu ca vor exista mereu zile ca cea de azi in care tanjesc dupa ceva mai simplu.
Did I ever tell ya my theory on Heaven? :))
RăspundețiȘtergeresi mie mi se pare cateodata ca gandesc prea mult. n-ai si tu acelasi feeling?
RăspundețiȘtergeresi nu-i asa ca muzica iti place pt ca te face sa nu mai gandesti?